Eram in facultate cand am alcatuit un grup si am plecat prin Bucegi. O vreme am stat la cabana Caraiman; camerei nostre ii lipsea un ochi de geam si vantul vajaia ingrozitor; era frig si vajaiala era sinistra noaptea.
O parte din noi au plecat intr-o zi pe Jepii mici; cheful de a-i urma mi-a venit putin mai tarziu; ratand startul a trebuit sa alerg sa-i prind din urma. Nu am reusit si cand mi-am dat seama ca n-am nici o sansa si sunt singura in fata unei potentiale intalniri cu ursul, am inceput sa alerg si mai tare. De frica. Imi amintesc ca am cazut de cateva ori, ca mi-am cam zdrelit genunchii pe stanci; am depasit un grup care cobora normal si care mi-a recomandat sa merg mai domol si a comentat admirativ in urma mea "
Ce inseamna tineretea, dom'le!" :) in loc sa fi zis, meditativ: "
Ce face frica din om ..."
Cand esti intr-o gasca, pe munte, e frumos: la urcare auzi gafaielile celorlalti acompaniindu-le pe ale tale; la coborare canti sau vorbesti, e veselie mare. Cand esti singur pe munte (in cazul in care nu vorbesti singur :) ) auzi toate zgomotele din jur. Si - mai ales prin padure - sunt o multime de zgomote. Crengile trosnind ma speriau; intotdeauna am avut obsesia cu Mos Martin ivit in calea mea.
Pe aripile fricii am ajuns cu bine jos, in timp record si m-am repezit sa iau telecabina inapoi. Banuiesc ca toate spaimele prin care trecusem isi pusesera amprenta pe fata mea, pentru ca unul din nenii de la teleferic, unde ma oprisem sa gafai in voie, fericita ca sunt iar intre oameni, m-a intrebat:
-
Ce s-a intamplat cu tine, baietas? ;)
Habar n-am cum aratam, pot doar sa-mi inchipui. Si aveam si plete si sosete roz, dar se pare ca nu a ajutat la nimic :)
Pozele sunt relativ recente.
